Eseul lui Lois
Am bucuria sa postez un alt eseu despre viata, scris in urma cu aproximativ 2 ani de fiica mea mai mare, Lois. Merita sa va opriti pentru a-l citi. O spun cu toata convingerea. Multumesc lui Dumnezeu pentru copiii care mi i-a dat! 
De multe ori mi-am pus problema vietii acesteia. Mai exact ce inseamna viata. Niciodata nu am acceptat sa cred ca viata inseamna doar a te trezi dimineata, a manca, a merge la scoala, si apoi a te culca. Viata pentru mine inseamna mult mai mult. Am ajuns la niste concluzii care vreau sa vi la impartasesc si voua. Nu stiu daca lucrurile stau chiar asa cum le vad eu dar eu sunt convinsa de ele. Stau si privesc cerul … e innorat, soarele nu se mai zareste. Desi nu il vad eu stiu ca exista undeva ascuns dupa norii negri si grosi. De multe ori m-am gandit ca unele probleme si greutati pe care le-am intampinat de-a lungul vietii nu se vor rezolva niciodata. Tu nu te-ai gandit la fel? Nu ai trecut prin situatii in care nu gaseai nici o umbra de speranta? Nu te-ai intrebat deseori de ce se intampla unele lucruri in viata ta? Ce scop au ele? Noi oameni, suntem obisnuiti sa gandim rational, sa gasim fiecarui lucru o explicatie plauzibila dar uneori nu este de ajuns. Sunt momente in care ne punem atatea intrebari si astaptam atatea raspunsuri si totusi ele nu vin. Asta nu inseamna ca nu vor veni niciodata; inseamna doar ca nu avem capacitatea necesara de a intelege anumite lucruri.
Am intalnit pe parcursul vietii mele oameni care faceau orice pentru a ajunge la putere, oameni extrem de saraci care si-au pierdut speranta unei vieti mai bune, oameni inteligenti si oameni nu asa de inteligenti, oameni veseli, dar si oameni tristi si abatuti, pe scurt oameni foarte diferiti unii de alti. La finalul vietii toti o sfarsim la fel … murim. Nu conteaza ca esti bogat sau inteligent, viata nu o poti cumpara si nici moartea nu o poti programa. Noi cei tineri mai ales, dar cred ca si cei mai batrani am uitat ca moarte face parte din ciclul normal al vieti. E asa de inevitabila dar noi o ignoram, incercam cumva sa o scoatem din mintea noastra sau sa ne gandim la ea ca fiind un eveniment indepartat. Desi asa cum mergem in fiecare dimineata sa mancam, tot asa de usor putem si muri. Ma sperie gandul acesta. Ii admir pe oamenii care nu se tem de moarte dar m-am gandit daca chiar asa e sau doar incearca sa isi acopere teama ca sa nu fie vulnerabili in fata oamenilor. Toti oameni tind sa creada macar o data in viata ca sunt nemuritori dar de fapt noi nu suntem mai mult decat un abur care acuma este si peste 5 secunde se pierde in neant. E trist sa constientizezi acest lucru dar ceea ce imi da curaj si putere sa merg mai departe este gandul ca viata nu se termina aici … ca exista rai si tot asa de bine exista si iad. Abia astept sa ajung acolo unde lacrimile nu vor mai curge din ochii mei niciodata, unde nu voi mai simti durerea… abia astept sa vad ca ceea ce am crezut pe aceste pamant chiar e adevarat.
Alt lucru pe care nu il inteleg este de ce oameni renunta asa de usor la vise. De ce nu avem puterea de a lupta pentru ceea ce ne dorim cu adevarat? De ce abandonam? De ce asteptam sa faca altcineva ceea ce putem face noi? Toate aceste lucruri se datoreaza faptului ca ne-am pierdut increderea in noi insine. Unele lucruri par imposibile, nerealizabile, dar se pot atinge. Visele pot deveni realitate. Rugaciunile pot fi indeplinite. Ceea ce ne lipseste in zilele noastre este credinta si speranta. Parca am uitat ca unele lucruri chiar se pot schimba, ca unele chiar pot exista. Am uitat sa avem incredere in noi … sa visam si sa luptam pentru acel vis ca mai apoi sa devina realitate. Suntem inconjurati de bariere si garduri care ne ingradesc libertatea, ne fac sa gandim doar rational si sa credem doar in lucrurile plauzibile şi palpabile.
Imi doresc sa pot trece dincolo de aceste bariere, sa lupt pentru ceea ce cred si sa nu ma las condusa de parerile celor sceptici. Putem schimba lucrurile din viata noastra! Nu zic ca va fi usor … dar merita sa luptam si sa nu ne dam batuti. Visele devin realitate chiar daca nimeni din jurul nostru nu crede. Se pot intampla minuni!
Iubirea este lucrul asa de rar intalnit in vremea noastra. Iubirea adevarata, nu cea superficiala, de suprafata. Iubirea perfecta care rabda totul, acopera totul, crede totul. Iubirea capabila sa se sacrifice de dragul aproapelui, care pune pe cel de langa ea pe primul loc. Ca un om sa iubeasca pe altul e probabil cea mai grea sarcina care ne-a fost incredintata, sarcina suprema, examenul final. Iubirea e un imbold pentru fiecare sa se desavarseasca, sa devina cineva, sa devina o lume el insusi de dragul cuiva. Antoine de Saint-Exupery spunea: "A iubi nu inseamna a ne privi unul pe celalalt, ci a privi amandoi in aceeasi directie”. Atat de adevarat. Daca privesti spre persoana de langa tine esti tentat sa ii vezi mai mult defectele decat calitatile pentru ca asa suntem noi, oamenii. In schimb, daca incercam sa ne fixam un punct comun catre care sa pornim si pentru care sa infruntam greutatile vietii, totul va fi mai usor. Veste buna este ca intamplator sau nu, fiecare om are capacitatea de a iubi pentru ca viata fara dragoste este o umbra a lucrurilor care ar putea fi.
. Prietenii adevarati sunt asa greu de gasit in zilele noastre. Parca tot mai multe dezamagiri si prieteni rupte. Toate acestea se intampla datorita invidiei si rautatii din sufletul oamenilor. Toata lumea o cunoaste pe Maica Tereza, nu-i asa? Ea a dat dovada de o iubire asa de mare fata de cei aflati in saracie si boala. A fost un prieten adevarat pentru oamenii cu care a ajuns in contact. Aceasta femeie a spus ceva foarte trist dar adevarat si atat de valabil in viata de zi cu zi: " Daca ai succes, poti castiga prieteni falsi si dusmani adevarati. Cauta succesul, oricum”. De multe ori am fost dezamagiti de prieteni, de acei prieteni despre care credeam ca niciodata nu ne vor face sa suferim. Dar asa e viata. Parca suntem intr-o jungla, fiecare este pe cont propriu, fiecare lupta pentru interesul lui personal uitand de cei din jurul lui. Vor exista mereu oameni care te vor rani, asa ca trebuie sa-ti pastrezi increderea si doar sa ai mai multa grija in cine ai incredere si a doua oara.
Fericirea e lucrul dupa care tanjim fiercare dintre noi. Pe care il cautam cu ardoare. Parca nu mai gasim fericire in lucrurile marunte ale vietii. Nu ne mai bucuram de natura inconjuratoare, de cei pe care ii avem aproape de noi, de sanatatea pe care ne-o da Dumnezeu. Ne raportam mereu la cei mai bogati ca noi, mai frumosi poate, oameni pe care ii consideram norocosi. Poate ne-am vedea mult altfel pe noi insine si ceea ce avem, daca am privi la oamenii nenorociti de pe aceasta lume. Oare de ce nu ne uitam la cei care nu au nici macar un pat in care sa doarma ci doar o podea de lemn? Sau la cei orfani care nu au parte de dragostea parintilor? La oamenii care si-au pierdut picioarele sau mainile intr-un accident sau poate asa s-au nascut. Exista oameni care nu au vazut nici macar o data lumina zilei si culorile minunate ale curcubeului si noi ne plangem ca avem culoarea ochilor caprui si ca nu e albastra. Oare nu ar trebuie sa vedem altfel lucrurile? Cu ce suntem noi mai buni ca ei? Ce am facut ca sa meritam tot ce am primit in viata aceasta? Nimic! Ar trebui sa invatam sa apreciem fiecare lucru oricat de marunt ar fi el. Nu doresc nimanui sa-si aprecieze familia sau sanatatea doar dupa ce o pierde.
Haideti sa schimbam ceva. Putem face asta. Trebuie sa simtim alaturi de oamenii care sunt in suferinta, sa ii ajutam si sa fim alaturi de ei. Fericirea nu e o destinatie, e un mod de a trai!
Viata este o curgere, este un fluviu, este o miscare continua. Dar oamenii au impresia ca ei insisi reprezinta ceva static. Numai obiectele sunt statice, numai moartea este incremenita; viata este o continua schimbare. Cu cat exista mai multa schimbare, cu atat viata este mai abundenta. Iar o viata abundenta aduce cu sine extraordinare schimbari, clipa de clipa.
De multe ori mi-am pus problema vietii acesteia. Mai exact ce inseamna viata. Niciodata nu am acceptat sa cred ca viata inseamna doar a te trezi dimineata, a manca, a merge la scoala, si apoi a te culca. Viata pentru mine inseamna mult mai mult. Am ajuns la niste concluzii care vreau sa vi la impartasesc si voua. Nu stiu daca lucrurile stau chiar asa cum le vad eu dar eu sunt convinsa de ele. Stau si privesc cerul … e innorat, soarele nu se mai zareste. Desi nu il vad eu stiu ca exista undeva ascuns dupa norii negri si grosi. De multe ori m-am gandit ca unele probleme si greutati pe care le-am intampinat de-a lungul vietii nu se vor rezolva niciodata. Tu nu te-ai gandit la fel? Nu ai trecut prin situatii in care nu gaseai nici o umbra de speranta? Nu te-ai intrebat deseori de ce se intampla unele lucruri in viata ta? Ce scop au ele? Noi oameni, suntem obisnuiti sa gandim rational, sa gasim fiecarui lucru o explicatie plauzibila dar uneori nu este de ajuns. Sunt momente in care ne punem atatea intrebari si astaptam atatea raspunsuri si totusi ele nu vin. Asta nu inseamna ca nu vor veni niciodata; inseamna doar ca nu avem capacitatea necesara de a intelege anumite lucruri.
Am intalnit pe parcursul vietii mele oameni care faceau orice pentru a ajunge la putere, oameni extrem de saraci care si-au pierdut speranta unei vieti mai bune, oameni inteligenti si oameni nu asa de inteligenti, oameni veseli, dar si oameni tristi si abatuti, pe scurt oameni foarte diferiti unii de alti. La finalul vietii toti o sfarsim la fel … murim. Nu conteaza ca esti bogat sau inteligent, viata nu o poti cumpara si nici moartea nu o poti programa. Noi cei tineri mai ales, dar cred ca si cei mai batrani am uitat ca moarte face parte din ciclul normal al vieti. E asa de inevitabila dar noi o ignoram, incercam cumva sa o scoatem din mintea noastra sau sa ne gandim la ea ca fiind un eveniment indepartat. Desi asa cum mergem in fiecare dimineata sa mancam, tot asa de usor putem si muri. Ma sperie gandul acesta. Ii admir pe oamenii care nu se tem de moarte dar m-am gandit daca chiar asa e sau doar incearca sa isi acopere teama ca sa nu fie vulnerabili in fata oamenilor. Toti oameni tind sa creada macar o data in viata ca sunt nemuritori dar de fapt noi nu suntem mai mult decat un abur care acuma este si peste 5 secunde se pierde in neant. E trist sa constientizezi acest lucru dar ceea ce imi da curaj si putere sa merg mai departe este gandul ca viata nu se termina aici … ca exista rai si tot asa de bine exista si iad. Abia astept sa ajung acolo unde lacrimile nu vor mai curge din ochii mei niciodata, unde nu voi mai simti durerea… abia astept sa vad ca ceea ce am crezut pe aceste pamant chiar e adevarat.
Alt lucru pe care nu il inteleg este de ce oameni renunta asa de usor la vise. De ce nu avem puterea de a lupta pentru ceea ce ne dorim cu adevarat? De ce abandonam? De ce asteptam sa faca altcineva ceea ce putem face noi? Toate aceste lucruri se datoreaza faptului ca ne-am pierdut increderea in noi insine. Unele lucruri par imposibile, nerealizabile, dar se pot atinge. Visele pot deveni realitate. Rugaciunile pot fi indeplinite. Ceea ce ne lipseste in zilele noastre este credinta si speranta. Parca am uitat ca unele lucruri chiar se pot schimba, ca unele chiar pot exista. Am uitat sa avem incredere in noi … sa visam si sa luptam pentru acel vis ca mai apoi sa devina realitate. Suntem inconjurati de bariere si garduri care ne ingradesc libertatea, ne fac sa gandim doar rational si sa credem doar in lucrurile plauzibile şi palpabile.
Imi doresc sa pot trece dincolo de aceste bariere, sa lupt pentru ceea ce cred si sa nu ma las condusa de parerile celor sceptici. Putem schimba lucrurile din viata noastra! Nu zic ca va fi usor … dar merita sa luptam si sa nu ne dam batuti. Visele devin realitate chiar daca nimeni din jurul nostru nu crede. Se pot intampla minuni!
Iubirea este lucrul asa de rar intalnit in vremea noastra. Iubirea adevarata, nu cea superficiala, de suprafata. Iubirea perfecta care rabda totul, acopera totul, crede totul. Iubirea capabila sa se sacrifice de dragul aproapelui, care pune pe cel de langa ea pe primul loc. Ca un om sa iubeasca pe altul e probabil cea mai grea sarcina care ne-a fost incredintata, sarcina suprema, examenul final. Iubirea e un imbold pentru fiecare sa se desavarseasca, sa devina cineva, sa devina o lume el insusi de dragul cuiva. Antoine de Saint-Exupery spunea: "A iubi nu inseamna a ne privi unul pe celalalt, ci a privi amandoi in aceeasi directie”. Atat de adevarat. Daca privesti spre persoana de langa tine esti tentat sa ii vezi mai mult defectele decat calitatile pentru ca asa suntem noi, oamenii. In schimb, daca incercam sa ne fixam un punct comun catre care sa pornim si pentru care sa infruntam greutatile vietii, totul va fi mai usor. Veste buna este ca intamplator sau nu, fiecare om are capacitatea de a iubi pentru ca viata fara dragoste este o umbra a lucrurilor care ar putea fi.
. Prietenii adevarati sunt asa greu de gasit in zilele noastre. Parca tot mai multe dezamagiri si prieteni rupte. Toate acestea se intampla datorita invidiei si rautatii din sufletul oamenilor. Toata lumea o cunoaste pe Maica Tereza, nu-i asa? Ea a dat dovada de o iubire asa de mare fata de cei aflati in saracie si boala. A fost un prieten adevarat pentru oamenii cu care a ajuns in contact. Aceasta femeie a spus ceva foarte trist dar adevarat si atat de valabil in viata de zi cu zi: " Daca ai succes, poti castiga prieteni falsi si dusmani adevarati. Cauta succesul, oricum”. De multe ori am fost dezamagiti de prieteni, de acei prieteni despre care credeam ca niciodata nu ne vor face sa suferim. Dar asa e viata. Parca suntem intr-o jungla, fiecare este pe cont propriu, fiecare lupta pentru interesul lui personal uitand de cei din jurul lui. Vor exista mereu oameni care te vor rani, asa ca trebuie sa-ti pastrezi increderea si doar sa ai mai multa grija in cine ai incredere si a doua oara.
Fericirea e lucrul dupa care tanjim fiercare dintre noi. Pe care il cautam cu ardoare. Parca nu mai gasim fericire in lucrurile marunte ale vietii. Nu ne mai bucuram de natura inconjuratoare, de cei pe care ii avem aproape de noi, de sanatatea pe care ne-o da Dumnezeu. Ne raportam mereu la cei mai bogati ca noi, mai frumosi poate, oameni pe care ii consideram norocosi. Poate ne-am vedea mult altfel pe noi insine si ceea ce avem, daca am privi la oamenii nenorociti de pe aceasta lume. Oare de ce nu ne uitam la cei care nu au nici macar un pat in care sa doarma ci doar o podea de lemn? Sau la cei orfani care nu au parte de dragostea parintilor? La oamenii care si-au pierdut picioarele sau mainile intr-un accident sau poate asa s-au nascut. Exista oameni care nu au vazut nici macar o data lumina zilei si culorile minunate ale curcubeului si noi ne plangem ca avem culoarea ochilor caprui si ca nu e albastra. Oare nu ar trebuie sa vedem altfel lucrurile? Cu ce suntem noi mai buni ca ei? Ce am facut ca sa meritam tot ce am primit in viata aceasta? Nimic! Ar trebui sa invatam sa apreciem fiecare lucru oricat de marunt ar fi el. Nu doresc nimanui sa-si aprecieze familia sau sanatatea doar dupa ce o pierde.
Haideti sa schimbam ceva. Putem face asta. Trebuie sa simtim alaturi de oamenii care sunt in suferinta, sa ii ajutam si sa fim alaturi de ei. Fericirea nu e o destinatie, e un mod de a trai!
Viata este o curgere, este un fluviu, este o miscare continua. Dar oamenii au impresia ca ei insisi reprezinta ceva static. Numai obiectele sunt statice, numai moartea este incremenita; viata este o continua schimbare. Cu cat exista mai multa schimbare, cu atat viata este mai abundenta. Iar o viata abundenta aduce cu sine extraordinare schimbari, clipa de clipa.
Crestinul duhovnicesc
In urmatoarele randuri doresc sa scriu cateva din gandurile mele cu privire la textul din Romani 8:1-12. Desigur, nu voi vorbi numai din acest text, ci voi face referire si la alte texte din Scriptura si exemple; acest pasaj va fi folosit doar ca pivot.
De foarte multe ori vorbim dintr-un text, si numai din el, fara sa privim Scriptura ca pe un ansamblu, un intreg sistem din care daca extragem doar anumite pasaje acestea pot avea total alte sensuri. Tocmai din aceasta cauza trebuie sa fim foarte atenti la citire, asa cum il indemna apostolul Pavel pe Timotei : « Până voi veni, ia seama bine la citire, la îndemnare, şi la învăţătura pe care o dai altora »(1 Timotei 4:13).
Cuvantul Domnului prin apostolul Petru (2 Petru 1 :10) ne spune ca nicio proorocie nu se talcuieste singura. Aceasta este si una din cauzele aparitiei atator erezii, culte, secte etc, pentruca au privit la un verset din Biblie pe care l-au scos din context. Exista de asemenea pericolul sa avem prejudecati, o anumita idee fixata in mintea noastra si atunci cand citim din Sf. Scriptura sa privim numai din perspectiva acelei idei, sa gasim argumente numai in favoarea acelei idei. [...]
Intr-o imprejurare, cand tanarul bogat pune Domnului Isus o intrebare , Domnul i se adreseaza in modul urmator : « Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea? ». Deci este foarte important cum este scris in lege, dar mai important cum citim noi din ea. Un om cand se intoarce la pocainta, veti vedea ca va actiona uneori intr-un mod care pentru unii din noi este foarte copilaresc, tocmai pentru faptul ca el intelege Cuvantul Domnului in alt mod, il citeste cu alti ochi. El daca citeste in Matei textul care zice ca daca ochiul tau te face sa cazi in pacat, sa-l scoti, probabil ca va crede ca trebuie sa-si scoata ochiul cand va pacatui. Acesta este decat un exemplu, dar sunt foarte multe invataturi care se propaga in vremea noastra tocmai pentru faptul ca nu se relationeaza la ceea ce Domnul vorbeste in alte locuri din Scriptura.
De exemplu, foarte multi credinciosi abia asteapta sa vada pe un frate sa cada in pacat ca sa nu-i mai dea nicio sansa, bazandu-se pe textul din Evrei 6. Un alt bun exemplu poate fi acela in care au venit la Domnul Isus Saducheii si i-au pus inainte o situatie legata de invierea mortilor si legea lui Moise. Domnul le-a spus atunci « Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu »(Matei 22 :29)[...].
Ceea ce am prezentat in randurile de mai sus exprima ceea ce numim legea mintii. Aceasta lege apare in relatie cu legea lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu a dat poporului Sau ca acestia sa o respecte si care implica sfintenia omului. Legea mintii, sau constiinta omului, este formata pe de-o parte din legea lui Dumnezeu, apoi din ceea ce au adaugat cei din jur si cealalta parte din ceea ce a adaugat el insusi. Omul care este condus de legea mintii este sincer, el voind sa faca voia lui Dumnezeu, dar nu stie cum, pentruca nu cunoaste care este adevarul.
Multi oameni cred ca daca fac nu stiu cate matanii, pelerinaje prin nu stiu ce locuri sfinte, dau bani la preoti si cate si mai cate vor fi iertati. Chiar daca ei fac probabil asta din sinceritate, ei totusi nu intra pe Usa, care este Domnul Isus.
Legea mintii este implicatia omului in legea lui Dumnezeu, tocmai de aceea ea este subiectiva. Evreii si-au scris chiar propria carte, pe langa legea data de Dumnezeu lui Moise, o carte numita Talmudul, in care este inclusa traditia si folclorul poporului lor, si pe care uneori o respecta mai mult decat pe Tora.
Pana se intoarce la Dumnezeu si are loc nasterea din nou, asupra omului actioneaza o singura lege : legea pacatului si a mortii. In momentul in care omul aude cuvantul lui Dumnezeu (legea lui Dumnezeu) atunci vine credinta. In urma credintei, omul trebuie condus catre Hristos. Daca este condus catre lege si i se pune in fata ceea ce trebuie sa faca, atunci aceasta s-ar putea sa fie calea cea lunga. Pentruca, lucru dovedit si de ceea ce scrie apostolul Pavel romanilor in capitolul 7, legea lui Dumnezeu data prin Moise desi este desavarsita, omul este din fire pacatos, «vandut rob pacatului » si nu o poate implini. Totusi, prin aceasta lege eu ajung sa cunosc ca sunt un pacatos. Poate chiar voi incerca sa fac ceva, sa fiu mai bun, sa implinesc cuvintele legii.
Putem privi legea lui Dumnezeu (sau mai bine zis legea mintii) ca pe un termometru care ma ajuta sa vad daca am temperatura, dar nu ma ajuta sa ma vindec. Tot asa, legea lui Dumnezeu ma ajuta sa vad ca sunt un pacatos, dar nu ma poate mantui, pentruca nu exista putere.
In acest moment intervine asupra omului legea Duhului de viata, care se lupta impotriva legii firii pamantesti. Omul incearca sa faca ceva pentru Domnul cu propriile puteri, dar sigur va esua.
In capitolul 7 din Romani, apostolul Pavel spune ca atata vreme cat omul traieste, legea este inca valabila. Daca firea omului traieste, propria ambitie de a face ceva traieste, atunci pentru el legea este inca valabila si el trebuie sa implineasca cuvintele ei. Dar atunci cand omul moare si intervine nasterea din nou, omul nou este nascut in Hristos si, cum spune si in versetul 3 din Romani 8, legea lui Dumnezeu este implinita in om prin Hristos. In Galateni 3 :24 scrie ca legea ne-a fost un indrumator catre Hristos. Tot in Galateni gasim scris ca Legea lui Moise a fost data dupa ce a fost facuta fagaduinta. Ea(Legea) a fost data ca un paznic, pana cand avea sa vina Hristos, adica sa fie implinita fagaduinta(Galateni 3 :23).
In capitolul 10 din Evrei autorul vorbeste despre aceasta fagaduinta a lui Dumnezeu cu privire la om. « Iată legământul pe care-l voi face cu ei după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor »(versetul 16). Tot aici ne este aratat modul in care trebuie sa ne apropiem de Domnul. «să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău, şi cu trupul spălat cu o apă curată »(versetul 22)[...].
Din momentul in care omul ajunge sa fie calauzit de legea Duhului de viata, omul are in fiecare zi de ales de cine va fi calauzit. Daca umbla dupa lucrurile pamantesti omul intra iar sub legea firii pamantesti, care, asa cum spune in versetul 7, nu se supune legii lui Dumnezeu, pentruca nu o poate implini.
Altfel zis, cat timp suntem calauziti de legea Duhului de viata, putem implini legea lui Dumnezeu, prin Domnul Isus, dar daca suntem firesti, stim ca prin puterile proprii nu putem face nimic.
In Evrei, capitolul 10, de la versetul 23 pana la versetul 39 suntem indemnati sa veghem sa nu ne pierdem aceasta credinta si sa nu dam inapoi. De aceea zic sa ne punem sub paza Domnului Isus, si asa cum scrie in Isaia 44:5 sa zicem « Al Domnului sunt », sa ascultam de indemnurile Duhului Sfant si vom putea astfel sa fim niste crestini veritabili, oameni duhovnicesti, care nu sunt condusi de propriile legi ale moralitatii sau care sa traiasca dintr-o minciuna pe care cei din jur o propaga.
C.D.
Traind o viata de schimbare si promisiune
Noaptea cădea repede în Columbus, Georgia, şi eu mă scufundam mai adânc în nisipul mişcător al păcatului, scufundându-mă ca să nu mă mai ridic. Cumva în inima mea ştiam că mă scufundam pentru ultima oară şi că nu-mi voi reveni. Ani şi ani de zile de viaţă homosexuală îmi distruseseră orice sensibilitate. Gândurile de suicid răsăriseră şi creşteau repede. Îmi uram viaţa şi ce devenisem. Nu am văzut nicio cale de ieşire în afară de faptul că viaţa mea trebuia să ia sfârşit. Moartea părea să fie un lucru bun, pentru că nu mai vroiam să mă văd trecând prin faptele vieţii fără nicio speranţă de schimbare.Nu ştiu ce m-a făcut să dau drumul la televizor în acea noapte. A fost ceva instinctiv, poate un obicei cu care devenisem atât de obişnuit încât pur şi simplu am făcut ceea ce făcusem întotdeauna când eram obosit şi deprimat. Totuşi, privind în urmă, pot crede că venise timpul. Timpul să-L cunosc pe Bărbatul a cărui pasiune pentru mine L-a făcut să îndure teribila brutalitate care s-a revărsat asupra Lui.
Când ecranul televizorului s-a luminat , privirea mi-a căzut imediat asupra unei scene tulburătoare. Pentru mine era brutală. Mii de oameni se înşiruiau pe un drum de piatră care avea o înclinare crescândă în timp ce şerpuia prin oraş. Oamenii păreau să fie turbaţi. O stare a sufletului rea a cărei amploare poate fi numai bănuită. O figură singuratică cobora pe drumul dificil. Pe când priveam alarmat, El S-a apropiat de mine sub o ploaie de insulte. Unii strigau la el. Alţii aruncau cu pietre în El. Alţii se întindeau ca şi cum vroiau să-L ia şi să-L facă bucăţi cu mâinile goale. Dar El înainta. Şi eu am continuat să privesc fascinat.
Nu era singur. Se lupta cu o cruce grea, din lemn, pe care o purta în spate. Era de două ori mai mare decât trupul Său. Ai fi putut crede că văzând atâta suferinţă, oamenilor le va fi milă. Dar nu acelei mulţimi. Crucea părea să-i înfurie şi mai mult. El Se lupta în continuare, nespunând niciodată niciun cuvânt, neridicându-Şi niciodată ochii. In mintea mea nu ştiam cine este. Era atâta timp de când nu mă gândisem la Dumnezeu sau la biserică sau la Isus încât nu-I mai cunoşteam identitatea. Am devenit absorbit de situaţia Lui dificilă. Mi-am auzit mintea punând o singură, tăcută, temătoare întrebare. Ce a făcut ca acei oameni să-L urască atât de mult?
Apoi s-a întâmplat un lucru ciudat. „Scena" a îngheţat. Toţi şi totul. Nimic nu se mişca în afară de El. Aceasta m-a lovit din plin. În timp ce priveam, ochii Lui s-au ridicat ca să-I întâlnească pe ai mei. L-am văzut şi era ca şi când ai privi în ochii cuiva care te-a cunoscut dintotdeauna. Sângele de la cununa de spini înfiptă adânc în capul Lui, se prelingea pe diferitele părţi ale feţei Sale. Mi-a spus: „Am făcut toate acestea numai pentru tine." Apoi Şi-a coborât din nou capul şi a continuat să urce dealul cu crucea Sa, pe cale să dovedească ceea ce tocmai spusese.
Când mi-am venit în fire m-am uitat din nou la mulţime. De data aceasta am recunoscut o faţă cunoscută: era faţa mea. Am înţeles de asemenea că Isus era Cel care îmi vorbise. Am început să suspin şi să plâng. Nu puteam crede că putea să mă iubească sau că m-ar iubi după tot ce făcusem. Ce însemnau cuvintele Lui? Chiar m-a iubit destul ca să sufere nebunia omului şi durerea lui Dumnezeu? Da. Într-adevăr da.
În cele din urmă, în aceeaşi cameră unde avusesem numeroase relaţii sexuale cu bărbaţi, am căzut cu faţa la pământ înaintea acestui Om. L-am rugat să mă ierte şi să mă cureţe de păcatul meu şi de anii de răzvrătire. În timp ce stăteam întins acolo, părea că cerurile s-au deschis şi că gloria lui Dumnezeu a intrat. M-am ridicat ştiind că indiferent ce avea să se întâmple, Îl voi iubi întotdeauna şi ştiam că El avea să mă iubească întotdeauna. Într-un cuvânt, eram schimbat.
Da, acum eram liber, dar nu fusese întotdeauna aşa.
Când mă uitam la mine în oglindă ca băiat, tot ce puteam vedea era un băiat neputincios, timid, plin de teamă, dezgust de sine şi durere. Nu mă puteam raporta la alţi băieţi de vârsta mea decât într-un singur mod. Şi acela era un secret adânc şi întunecat. Speram că nimeni nu-l va descoperi vreodată.
M-am născut într-o familie care aparţinea bisericii. În tradiţia religioasă a americanilor de origine africană, generaţiile familiei implicate în biserică erau un semn de onoare. Biserica era locul unde, în ciuda greutăţilor pe care le înfruntau din cauza presiunilor din afară – în special rasismul – negrii se puteau simţi speciali.
Din nefericire nu l-am întâlnit pe tatăl meu până la vârsta de 7 ani. Ne-a dat mie şi fratelui meu câţiva dolari şi a plecat iar; nu l-am mai văzut alţi şase ani. În acea vreme eram plin de furie şi ură din cauza părăsirii lui pline de nepăsare.
„Îi spunem tati?" m-a întrebat frăţiorul meu.
„Nu, îi vom spune doar domnule," am răspuns eu. Vroiam să sune cât mai rece posibil. Când l-am văzut atunci, ne-a mângâiat pe cap şi ne-a oferit câţiva dolari. De data aceasta, am refuzat banii; îl uram atât de mult încât nu mi-ar fi păsat mai mult dacă ne-ar fi oferit o mie de dolari.
Lipsa faptului de a avea un tată prin preajmă a avut un efect foarte rău asupra mea; am dezvoltat o adâncă dorinţă ca un bărbat să mă ţină in braţele lui şi să-mi spună că mă iubeşte. M-am luptat cu sentimente de respingere cauzate în parte de absenţa inexplicabilă a tatălui meu. Nu aveam încredere în masculinitatea mea sau în abilităţile mele ca bărbat printre bărbaţi. Am îndurat respingerea şi bătaia de joc a altor băieţi de vârsta mea, dezvoltând în acelaşi timp atracţii emoţionale şi fizice nedorite faţă de ei. Nici măcar nu am fost conştient de tendinţa mea de a sexualiza relaţiile cu persoane masculine până la vârsta de aproximativ 11 ani.
Chiar dacă am crescut în biserica „sfinţită" şi îmi plăcea să merg la biserică, mă luptam constant cu gânduri homosexuale. În mijlocul strigătului şi dansului atât de caracteristice experienţei de închinare a noastre, a negrilor, mi-am ascuns lupta cât de bine am putut. Biserica noastră credea puternic în eliberare. Adică oricare era problema ta, cineva putea să-şi pună mâinile peste tine şi să se roage – şi problema era rezolvată. Vroiam cu disperare ca dorinţele mele homosexuale să dispară. Aceasta era fantezia mea. Că într-o zi vor dispare toate.
Dar cu toată predicarea despre eliberare, eram confuz. În timp ce spuneau că Dumnezeu putea face orice, se părea că aceasta nu se aplica homosexualităţii. Despre homosexualitate în biserica neagră se putea vorbi numai în şoaptă, în particular.
Aceste circumstanţe au făcut din mine un punct de atracţie pentru manipulare, astfel încât la vârsta de 13 ani un băiat mai mare din biserica mea m-a molestat. Sentimentele din inima mea au devenit un vârtej de conflicte care se luptau între ele. Uram atingerea lui şi tânjeam după atingerea lui. Uram faptul că-mi plăcea atenţia lui şi uram să nu am atenţia lui.
De-a lungul următorilor trei ani, am fost nevoit să suport obsesia neobosită a lui "Ray" pentru mine. Din fericire nu am făcut niciodată sex. Când în sfârşit am părăsit dezgustat biserica, am plecat de acasă şi m-am aruncat cu capul înainte în stilul de viaţă gay. Vederea unor bărbaţi dansând împreună şi sărutându-se în public mă făcea să mă simt atât de bine. Simţeam că în sfârşit eram în locul căruia îi aparţineam.
În 1980, în primul meu an de colegiu, m-am aruncat cu capul înainte în homosexualitate şi în ce avea ea de oferit. Eram nou pe scena gay; curând toţi se întrebau cine sunt şi cu cine mă întâlnesc. Am mers la petreceri în case, la orgii, am devenit obsedat de capsule de amil-nitril (drog stimulant) şi am început să beau. Eram ca un puşti într-un magazin de dulciuri, fără părinţi prin preajmă!
În 1982 mi-am ascuns homosexualitatea ca să mă alătur Armatei. Am călătorit prin toată lumea; oriunde puteam găsi întotdeauna un alt bărbat cu care să mă culc. Am trecut prin perioade de depresie adâncă, când m-am simţit atât de singur încât vroiam să mor. Când am ieşit din depresie, trebuia să fac sex ca să mă simt puternic şi în siguranţă. Am dezvoltat o atitudine dură faţă de alţii, chiar faţă de iubiţii mei. Oamenii existau ca să-mi dea plăcere; când eram epuizat, renunţam la ei.
De la înălţimea vieţii mele de gay mă simţeam invincibil! Nimeni nu mă putea opri, nici măcar Dumnezeu. „Nu-mi pasă dacă mă duc în iad!" I-am spus lui Dumnezeu când m-am simţit condamnat pentru sexualitatea mea. Dar eram tot nefericit şi neîmplinit. Mă chinuiau gânduri care acum ştiu că veneau de la Satan: Poţi găsi parteneri sexuali oricând vrei, dar niciunul dintre ei nu te iubeşte. Era o încercare de a mă împinge mai departe pe calea autodistrugerii. După ani de zile de sex homosexual în toate formele lui devalorizante, mă simţeam încă neiubit şi lipsit de valoare.
Aceasta a fost în urmă cu paisprezece ani. Desigur, erau multe probleme de confruntat când am pornit pe drumul vindecării totale. Vindecarea era şi este un proces pe care îl primesc cu toată inima. Dumnezeu m-a îndreptat către o biserică unde am stat cinci ani, ajungând al doilea pastor asistent.
Mă îndepărtam de problemele nelămurite ale furiei, urii şi dorinţelor mele sexuale nepotrivite. Totuşi mai aveam de-a face cu noi provocări. Voi fi acceptat în biserică? Îşi vor da seama bărbaţii de trecutul meu homosexual? Eram cu adevărat liber?
De-a lungul următorilor câţiva ani, Dumnezeu Şi-a dovedit credincioşia îngăduindu-mi să clădesc prietenii cu bărbaţi evlavioşi care m-au iubit fără prejudecăţi. Ei n-au realizat, dar Dumnezeu i-a folosit ca să mă vindece de sentimentele mele de lipsă de valoare.
În cele din urmă am întâlnit o tânără care începuse să frecventeze aceeaşi biserică şi am devenit prieteni. În anul următor Dumnezeu a confirmat în multe feluri că aparţinem unul celuilalt. Dorinţele mele s-au schimbat şi ştiam că Dumnezeu mă crease ca să iubesc o femeie, nu un bărbat. Înainte de a o cere în căsătorie pe Dee, i-am spus despre trecutul meu. „Iubitule", a răspuns ea, „dacă Dumnezeu te-a iertat, te iert şi eu." Ne-am căsătorit şi ne-am început viaţa împreună. Astăzi, cu aproape doisprezece ani mai târziu, acea femeie, Dee, este încă soţia mea, şi este încă cea mai frumoasă femeie din lume. Este mama celor patru copii ai mei şi dragostea vieţii mele.
Dumnezeu a folosit-o mult pe soţia mea pentru a face minuni în procesul meu de vindecare. Ea a fost de neînlocuit pentru ca să-I aud glasul, pentru a-mi face mărturia publică, pentru ca alţii să o poată auzi şi să fie eliberaţi.
Mai mult decât orice, Isus m-a asigurat că niciodată nu mă va lăsa, nici nu mă va părăsi (Evrei 13:5). Nu a fost o călătorie uşoară, dar pentru că Dumnezeu este dragoste, sunt şi voi continua să fiu un om complet. Cele mai adânci dorinţe ale mele de dragoste şi de a aparţine cuiva, au fost împlinite prin Isus Hristos şi familia Sa, Biserica.
Din cauza harului şi puterii Domnului Isus, nu mai sunt homosexualul distrus, condus de ură, care eram cândva. Trăiesc şi mă bucur de viaţa mea slujindu-L pe Domnul Isus, crescându-mi copiii, iubindu-mi soţia şi conducând adunarea pe care Dumnezeu mi-a dat privilegiul să o conduc. Acestea sunt roadele schimbării. O promisiune care poate fi împlinită numai într-o viaţă de supunere faţă de Dumnezeu.
Adaptare după cartea „Touching a Dead Man: One man’s explosive story of deliverence from homosexuality" (Atingând un om mort: Povestea explozivă de eliberare din homosexualitate a unui bărbat) de D. L. Foster.
Intra in bucuria stapanului tau..
"El s-a intaratat de manie si nu voia sa intre in casa. Tatal sau a iesit afara si l-a rugat sa intre". Luca 15:28
"Tot asa si voi, dupa ce veti face tot ce vi s-a poruncit, sa ziceti: <>". Luca 17:10
Ah! Nu pot! De fapt, nu vreau....caci nu ma lasa inima sa intru...
Da, nu vreau sa intru ACOLO, INAUNTRU, in bucuria "stapanului" meu....
Dar ce veselie, ce sunete si cata galagie e DINCOLO, dupa usa, in casa tatei....iar mie imi place linistea, viata fara agitatie, fara zgomot, fara zvonuri care sa tiuie urechile.....Da, da, zvonul de azi, zvon care s-a dovedit a fi adevarat....doar mi-au zis bine slugile....
Si chiar daca as vrea, tot nu pot intra in halul acesta: sunt murdar, sunt obosit, sunt flamand, doar am muncit toata ziua pe ogor...ca un rob...netrebnic...
Iar tata nici nu m-a ajutat azi, parca a avut o presimtire, mai toata ziua a stat la poarta asteptand...asteptand ceva...ceva care mi-a provocat manie, gelozie, dispret...ah, sentimentele acelea...
O, dar sa-mi revin....Ce vad eu??
Acest pierde-nopti este fratele meu?
Dar el nici nu ma vede. E vesel de parca a castigat o avere...dar nu, averea toata e a mea, nu avem drepturi egale, iar eu sunt intaiul nascut!
Si...cum sa nu fie vesel, doar e in centrul atentiei. Iar tata cum il mai priveste de gales...oare nu vede ca, de fapt, arata mai rau decat un cersetor?
Dar ce contrast intre haina de purpura si asprimea fetei sale...izbitor contrast!! Numai un ochi ager ca al meu il poate vedea!
Ah! Cum sa-mi inghit necazul? Oare de ce nu l-a alungat tata? E un frate care ne-a facut numai rusine si ar fi meritat o soarta pe masura....De ce a mai venit, sa ne tulbure traiul linistit? Cum a indraznit?
Ma intreb : oare ce farmece i-a facut tatei de l-a primit cu un asa fast?
Nemernicul! Daca eram eu acasa cand venea, ii aratam eu iertare! Si ii faceam o primire de neuitat...pentru orice cuvant iesit din gura lui ar fi meritat cate o piatra...piatra, nu mila!
Prefacutul! Sigur ca nu e vrednic sa se numeasca fiu! A zis-o cu gura lui! Doar maine o va lua de la capat. Ii cunosc eu naravul...
Dar cum as mai intra sa ii dau pe toti afara...cu un bici de curele....dar ma tem de tata, nu i-am iesit niciodata din cuvant....
Pentru acest desfranat nu exista iertare! Si totusi, tata l-a iertat...eh, inima de parinte,inima slaba, in loc sa ma onoreze pe mine...
Eu insa nu pot sa il iert pe acest intrus, pe fratele meu.....
Fratele meu am zis? Ah, nu, si nici nu va fi! A pierdut acest drept. Suntem asa diferiti....ca vamesul si fariseul....
Dar e mai bine afara. De aici, din intuneric, pot privi inauntru, nestingherit de nimeni....in cercul stramt al inimii mele, plin de prejudecati si extreme, nu poate intra nimeni...de aceea ma voi compatimi singur, ma voi complace in aceasta stare pana voi atipi, iar cand, maine, voi deschide ochii, voi spune ca a fost doar un cosmar...
Da, da, cand voi deschide ochii, poate voi auzi inca o data glasul tatei: " Intra in bucuria stapanului tau..."
Poate...
Si totusi , sunt singur.....simt o senzatie de "placuta" ratare...
Caci Soarele e...EL!
O ZI TRISTA DE TOAMNA...CERUL PLANGEA.SI IN ACEASTA LUME TRISTA ERAM ATAT DE SINGURA...SOARELE DISPARUSE LASAND LOCUL PICATURILOR MARUNTE DE PLOAIE.PRIVEAM SPRE CER SA VAD O RAZA DE SOARE,DAR TOTUL ERA IN ZADAR,PENTRU CA SOARELE...MA PARASISE.CU FATA SCALDATA IN LACRIMI,AM ADORMIT.
...DAR CINE A INDRAZNIT SA MA TREZEASCA?!DEODATA,LANGA PATUL MEU,AM ZARIT...SOARELE!M-A SARUTAT DULCE PE FRUNTE,SI ZAMBINDU-MI,MI-A SPUS:''BUNA DIMINEATA,DRAGA MEA!TE-AI TREZIT?VREAU SA-TI SPUN CEVA...IERI ERAI TRISTA.CREDEAI CA TE-AM PARASIT.OH...VAZANDU-TI TRISTETEA,AM INCEPUT SA PLANG SI EU CU TINE,DE ACEEA A PLOUAT.DAR CHIAR SI DUPA NORI,EU MA GANDEAM LA TINE,ERAM CU TINE.''AUZINDU-I CUVINTELE,AM INCEPUT SA PLANG,SI IMPREUNA CU MINE,PLANGEA SI EL.''TE IUBESC,DRAGA MEA!NU VREAU SA FII TRISTA,VREAU SA FII FERICITA.INTR-O ZI,VOI VENI DUPA TINE PENTRU A PLECA...ACASA!VOM FI IMPREUNA O VESNICIE...ASTEAPTA ACEA ZI,VA VENI IN CURAND.DAR PANA ATUNCI,SA NU UITI CA...TE IUBESC!''...SI MULTE CLIPE S-AU SCURS DE ATUNCI,SI MULTE FRUNZE AU CAZUT.ASTEPT MEREU ACEA ZI,IL ASTEPT PE EL SA VINA,SA MA IA DE MANA SI SA PLECAM SPRE ALTE ZARI.MI-E DOR DE EL,DE SOARELE MEU!CACI SOARELE E...ISUS!MI-E DOOO...R DE'ACASA!
Gândindu-mă la natura sincerităţii şi la rolul esenţial pe care îl deţine în viaţa unui credincios, mi-am adus aminte de trei versete: ,,Fiule, dă-Mi inima ta…”, ,,Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii” şi ,,Sfinţenia este podoaba casei Tale”.
Asociind reprezentarea adevărului cu sinceritatea totală au reieşit următoarele concluzii:
Ar trebui să ne punem acum următoarele întrebări: Oare cuvintele înlocuiesc sinceritatea? Oare numai vorbele rostite sunt considerate rugăciuni? Şi care este jertfa plăcută Domnului? Oare nu un duh zdrobit? Şi ce aşteaptă Dumnezeu de la noi? Oare nu o inimă sinceră în totalitate? Dumnezeu nu ne-a poruncit să fim mereu bucuroşi, pentru că El ştie din ce suntem făcuţi, dar ne-a poruncit să avem adevărul în inimă. El nu vrea să ne prezentăm înaintea Lui ca oameni fără probleme şi fără greutăţi. Dacă ar fi aşa, ce rol ar mai avea lucrarea puterii şi a mângâierii Duhului Sfânt în viaţa noastră? Rugăciunea este o poruncă şi este nespus de plăcută înaintea Domnului, iar contribuţia prin rugăciune în biserică este deosebit de importantă, însă mai presus de acestea, stă sinceritatea stării inimii noastre înaintea Domnului şi înaintea fraţilor. Aşadar, consider că este corect să procedăm astfel: dacă putem să ne rugăm cu voce tare, să o facem cu toată credinţa şi cu toată fiinţa. Dacă nu putem să verbalizăm rugăciunea, să o facem în tăcere, adoptând o atitudine de smerenie şi aşteptând în tăcere răspunsul şi izbăvirea Domnului. Deci, fie că ne rugăm în public, fie că ne rugăm în ascuns, să facem aceasta spre slava Domnului dintr-un cuget curat.
Dacă ne lipseşte ceva nouă, credincioşilor din ziua de azi, aceasta este sinceritatea – ca latură a sfinţeniei. Astăzi noi nu mai avem curajul de a ne recunoaste neputinţele, slăbiciunile şi căderile. Iar asta ne face mult rău, fără să realizăm. Ne depărtează de scopul părtăşiei. Dăm mâna unii cu alţii, ne întrebăm cum suntem sau ce mai facem şi avem întotdeauna acelaşi răspuns: ,,Bine frate”, ,,Bine soră, totul e bine, mulţumim Domnului.” Şi-am scăpat. Am mai spus o minciună, pentru că fratele sau sora nu trebuie să stie ca în familia mea e dezastru, că am probleme medicale ori că viaţa mea de credinţă e la pământ, că sunt trecut prin încercări grele, că nu mai am pace…şi aşa mai departe. De ce lăsăm impresia că noi nu trecem prin astfel de probleme? Cât ne vom mai ascunde şi vom purta o mască a aparenţelor ? Însă noi tăcem. Asta facem. Nu realizăm că prin tăcerea noastră nu dăm voie Duhului Sfânt să lucreze în biserică o părtăşie veritabilă? Biblia ne învaţă şi ne îndeamnă să ne rugăm unii pentru alţii. Realizez cu uimire că deseori nu avem motive să ne rugăm unii pentru alţii pentru că nu avem nici o idee despre ceea ce se întâmplă în viaţa fraţilor nostri! Nu ne cunoaştem cu adevărat unii pe alţii. Nu ne deschidem unii altora. Nu avem cum să fim una, aşa cum ne îndeamnă Domnul Isus, atâta timp cât nu avem curajul să fim sinceri pe deplin unii cu alţii. Biblia mai spune: ,,Purtaţi-vă sarcinile unii altora”. Dar care sarcini? Pentru că toată lumea e bine, tuturor le merge bine. Dumnezeu nu ne-a poruncit niciodată să purtăm în permanenţă o mască a bucuriei, datorită faptului că El ne-a mântuit şi ne-a salvat. Dacă am primit acest dar, nu înseamnă că aici pe pământ vom umbla numai pe flori şi nu vom avea parte şi de spini. Biblia nu promovează o astfel de învăţătura. Mă doare că de multe ori Îl oprim pe Duhul Sfânt să se manifeste în bisericile noastre pentru că noi controlăm programul şi modul în care credincioşii trebuie să se manifeste în biserică. Noi trasăm direcţiile şi stabilim limitele. Noi punem un hotar bucuriei şi noi formăm contextul întristării. Sinceritatea în cădere preţuieşte mai mult decât o stabilitate spirituală de formă sau de faţadă care să ne facă să ne simţim mai buni decât ceilalţi.
Mi-aş dori ca în bisericile noastre, Domnul Isus Hristos să îşi poată desăvârşi lucrarea pe deplin în noi, fără ca noi să-I trăsăm căile. Nu aş vrea ca raportarea noastră în Casa lui Dumnezeu să fie influenţată de tendinţele unui spectacol în care atmosfera trebuie să fie obligatoriu umplută de voie bună şi bucurie. Mi-aş dori să dea Domnul toată bucuria în vieţile noastre şi să avem numai zâmbete pe faţă, însă mai mult mi-aş dori să fim sinceri în tot ce facem şi suntem. Dacă suntem bucuroşi, să fim bucuroşi dintr-o inimă curată cu cei ce se bucură. Dacă suntem întristaţi şi îndureraţi, să nu ne ascundem, păcălindu-i pe alţii şi implicit pe noi înşine. Dacă e să plângem, să plângem în rugăciuni unii pentru alţii. Dacă e să ne rugăm, să ne rugăm fără constrângeri şi neţinând cont de împrejurări. Să facem totul cu o sinceritate deplină, să facem totul ca pentru Domnul. Atunci vom primi binecuvântarea Lui, atunci ne vom putea ruga cu foc unii pentru alţii…şi atunci vom sfinţi cu adevărat Templul lui Dumnezeu.
...DAR CINE A INDRAZNIT SA MA TREZEASCA?!DEODATA,LANGA PATUL MEU,AM ZARIT...SOARELE!M-A SARUTAT DULCE PE FRUNTE,SI ZAMBINDU-MI,MI-A SPUS:''BUNA DIMINEATA,DRAGA MEA!TE-AI TREZIT?VREAU SA-TI SPUN CEVA...IERI ERAI TRISTA.CREDEAI CA TE-AM PARASIT.OH...VAZANDU-TI TRISTETEA,AM INCEPUT SA PLANG SI EU CU TINE,DE ACEEA A PLOUAT.DAR CHIAR SI DUPA NORI,EU MA GANDEAM LA TINE,ERAM CU TINE.''AUZINDU-I CUVINTELE,AM INCEPUT SA PLANG,SI IMPREUNA CU MINE,PLANGEA SI EL.''TE IUBESC,DRAGA MEA!NU VREAU SA FII TRISTA,VREAU SA FII FERICITA.INTR-O ZI,VOI VENI DUPA TINE PENTRU A PLECA...ACASA!VOM FI IMPREUNA O VESNICIE...ASTEAPTA ACEA ZI,VA VENI IN CURAND.DAR PANA ATUNCI,SA NU UITI CA...TE IUBESC!''...SI MULTE CLIPE S-AU SCURS DE ATUNCI,SI MULTE FRUNZE AU CAZUT.ASTEPT MEREU ACEA ZI,IL ASTEPT PE EL SA VINA,SA MA IA DE MANA SI SA PLECAM SPRE ALTE ZARI.MI-E DOR DE EL,DE SOARELE MEU!CACI SOARELE E...ISUS!MI-E DOOO...R DE'ACASA!
Gândindu-mă la natura sincerităţii şi la rolul esenţial pe care îl deţine în viaţa unui credincios, mi-am adus aminte de trei versete: ,,Fiule, dă-Mi inima ta…”, ,,Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii” şi ,,Sfinţenia este podoaba casei Tale”.
Asociind reprezentarea adevărului cu sinceritatea totală au reieşit următoarele concluzii:
- O inimă curată este de fapt o inimă sinceră pe deplin.
- O inimă umplută de adevăr este o inimă care rămâne devotată Domnului, indiferent de stare sau împrejurare.
- O inimă curată nu este o inimă care nu păcătuieşte, ci mai degrabă o inimă care se smereşte, pentru că păcătuieşte.
Ar trebui să ne punem acum următoarele întrebări: Oare cuvintele înlocuiesc sinceritatea? Oare numai vorbele rostite sunt considerate rugăciuni? Şi care este jertfa plăcută Domnului? Oare nu un duh zdrobit? Şi ce aşteaptă Dumnezeu de la noi? Oare nu o inimă sinceră în totalitate? Dumnezeu nu ne-a poruncit să fim mereu bucuroşi, pentru că El ştie din ce suntem făcuţi, dar ne-a poruncit să avem adevărul în inimă. El nu vrea să ne prezentăm înaintea Lui ca oameni fără probleme şi fără greutăţi. Dacă ar fi aşa, ce rol ar mai avea lucrarea puterii şi a mângâierii Duhului Sfânt în viaţa noastră? Rugăciunea este o poruncă şi este nespus de plăcută înaintea Domnului, iar contribuţia prin rugăciune în biserică este deosebit de importantă, însă mai presus de acestea, stă sinceritatea stării inimii noastre înaintea Domnului şi înaintea fraţilor. Aşadar, consider că este corect să procedăm astfel: dacă putem să ne rugăm cu voce tare, să o facem cu toată credinţa şi cu toată fiinţa. Dacă nu putem să verbalizăm rugăciunea, să o facem în tăcere, adoptând o atitudine de smerenie şi aşteptând în tăcere răspunsul şi izbăvirea Domnului. Deci, fie că ne rugăm în public, fie că ne rugăm în ascuns, să facem aceasta spre slava Domnului dintr-un cuget curat.
Dacă ne lipseşte ceva nouă, credincioşilor din ziua de azi, aceasta este sinceritatea – ca latură a sfinţeniei. Astăzi noi nu mai avem curajul de a ne recunoaste neputinţele, slăbiciunile şi căderile. Iar asta ne face mult rău, fără să realizăm. Ne depărtează de scopul părtăşiei. Dăm mâna unii cu alţii, ne întrebăm cum suntem sau ce mai facem şi avem întotdeauna acelaşi răspuns: ,,Bine frate”, ,,Bine soră, totul e bine, mulţumim Domnului.” Şi-am scăpat. Am mai spus o minciună, pentru că fratele sau sora nu trebuie să stie ca în familia mea e dezastru, că am probleme medicale ori că viaţa mea de credinţă e la pământ, că sunt trecut prin încercări grele, că nu mai am pace…şi aşa mai departe. De ce lăsăm impresia că noi nu trecem prin astfel de probleme? Cât ne vom mai ascunde şi vom purta o mască a aparenţelor ? Însă noi tăcem. Asta facem. Nu realizăm că prin tăcerea noastră nu dăm voie Duhului Sfânt să lucreze în biserică o părtăşie veritabilă? Biblia ne învaţă şi ne îndeamnă să ne rugăm unii pentru alţii. Realizez cu uimire că deseori nu avem motive să ne rugăm unii pentru alţii pentru că nu avem nici o idee despre ceea ce se întâmplă în viaţa fraţilor nostri! Nu ne cunoaştem cu adevărat unii pe alţii. Nu ne deschidem unii altora. Nu avem cum să fim una, aşa cum ne îndeamnă Domnul Isus, atâta timp cât nu avem curajul să fim sinceri pe deplin unii cu alţii. Biblia mai spune: ,,Purtaţi-vă sarcinile unii altora”. Dar care sarcini? Pentru că toată lumea e bine, tuturor le merge bine. Dumnezeu nu ne-a poruncit niciodată să purtăm în permanenţă o mască a bucuriei, datorită faptului că El ne-a mântuit şi ne-a salvat. Dacă am primit acest dar, nu înseamnă că aici pe pământ vom umbla numai pe flori şi nu vom avea parte şi de spini. Biblia nu promovează o astfel de învăţătura. Mă doare că de multe ori Îl oprim pe Duhul Sfânt să se manifeste în bisericile noastre pentru că noi controlăm programul şi modul în care credincioşii trebuie să se manifeste în biserică. Noi trasăm direcţiile şi stabilim limitele. Noi punem un hotar bucuriei şi noi formăm contextul întristării. Sinceritatea în cădere preţuieşte mai mult decât o stabilitate spirituală de formă sau de faţadă care să ne facă să ne simţim mai buni decât ceilalţi.
Mi-aş dori ca în bisericile noastre, Domnul Isus Hristos să îşi poată desăvârşi lucrarea pe deplin în noi, fără ca noi să-I trăsăm căile. Nu aş vrea ca raportarea noastră în Casa lui Dumnezeu să fie influenţată de tendinţele unui spectacol în care atmosfera trebuie să fie obligatoriu umplută de voie bună şi bucurie. Mi-aş dori să dea Domnul toată bucuria în vieţile noastre şi să avem numai zâmbete pe faţă, însă mai mult mi-aş dori să fim sinceri în tot ce facem şi suntem. Dacă suntem bucuroşi, să fim bucuroşi dintr-o inimă curată cu cei ce se bucură. Dacă suntem întristaţi şi îndureraţi, să nu ne ascundem, păcălindu-i pe alţii şi implicit pe noi înşine. Dacă e să plângem, să plângem în rugăciuni unii pentru alţii. Dacă e să ne rugăm, să ne rugăm fără constrângeri şi neţinând cont de împrejurări. Să facem totul cu o sinceritate deplină, să facem totul ca pentru Domnul. Atunci vom primi binecuvântarea Lui, atunci ne vom putea ruga cu foc unii pentru alţii…şi atunci vom sfinţi cu adevărat Templul lui Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu